Personalitatea multipla sau tulburarea de identitate disociata este o tulburare cronica ce consta in prezenta a doua sau mai multe personalitati distincte, fiecare avand un set specific de atitudini si comportamente.

Exista semne clinice care ridica ipoteza unei personalitati multiple:

Nu puţine sunt cazurile când se observă că, în funcţie de situaţie, un individ poate etala „faţete” diferite ale personalităţii sale, fără ca această „disociere” să fie cu necesitate, o expresie a fenomenului de personalitate multiplă. Sintagma „faţetă” a personalităţii, folosită ca figură de stil, trimite la „faţă”, „înfăţişare” şi la grecescul „prosopee”, derivat din «prosopon» care înseamnă „mască de teatru”, desemnând tendinţa irepresibilă a psihicului uman de a-şi modela personalitatea, de a se exhiba de manieră teatrală, de „a face faţă”.

 Modificările personalităţii se reflectă uneori printr-o „dedublare” sau, mai degrabă, o „fragmentare a Eului” . La un număr mare de persoane aflate în condiţii dintre cele mai diverse, se constată că unitatea normală a conştiinţei este anulată şi, în consecinţă, apar mai multe conştiinţe distincte, fiecare având „percepţiile sale, memoria sa şi chiar caracterul său moral”.

Cunoscute sub denumirile de „sindrom de personalitate dublă sau multiplă”, „tulburare de identitate disociativă”, „personalităţi alternante”, „clivaj al Eului” sau „diviziune subiectivă”, dintotdeauna fenomenele de disociere a personalităţii au avut un efect magic, fascinându-i în egală măsură, atât pe savanţi, cât şi pe profani.

Atracţia neobişnuită pentru acest tip de fenomene a fost puternic întreţinută de credinţa, general răspândită (dar, „pe furiş” admisă!), că într-unul şi acelaşi individ „sălăşluiesc” mai multe suflete...

Fenomenele disociative şi cel mai spectaculos aspect al acestora, sindromul personalităţii multiple, constituie un domeniu vast şi complex, care relevă că „difracţia” personalităţii umane „afectează în egală măsură atât oamenii de rând, cât şi savanţii”; atât unii cât şi ceilalţi se pot dovedi a fi în anumite situaţii (de cele mai multe ori de natură patologică), „alteraţi” (în sensul de alterare a relaţiei cu alter-ego) şi „dedublaţi”.

Disocierea poate să apară la orice individ uman „normal”, care ar prezenta tendinţe mai mult sau mai puţin disociative, ocupând astfel poziţii diferite de-a lungul unui continuum linear, în timp ce „multiplii” ar fi cei mai „disociaţi” dintre toţi; ei se situează la punctul extrem al acestui continuum manifestând ceea ce se numeşte în limbajul actual de specialitate: tulburare de identitate disociativă.