Alchimia ne spune ca prima etapa in obtinerea pietrei filosofale este nigredo, care are semnificatia de putrefactie, disolutie. In limbaj psihologic, o persoana trebuie sa renunte la personalitatea veche, bazata pe frica si neincredere in sine, pentru a se transforma intr-o fiinta mult mai independenta si creativa, care are curajul sa gandeasca liber si puterea de a-si transforma visele in realitate. Aceasta renuntare inseamna retrgerea proiectiilor din lume si integrarea “umbrei”, a personalitatii imperfecte. Devine tot mai greu sa dai vina pe lumea exerioara pentru propriile lasitati, defecte, pentru lipsa de claritate sau forta. Insa privirea obiectiva asupra propriei persoane duce la disperare, izolare si criza profunda.

Fara o intelegere a faptului ca te afli pe drumul corect, si ca vei ajunge la destinatia mult dorita, a libertatii si expresiei creative, este usor sa abandonezi cautarea si sa consideri ca ti-ai ratat viata. Toate acestea, cu atat mai mult cu cat prietenii din jur iti spun lunatic si iti reproseaza ca alegi dupa cai verzi pe pereti. Te indeamna binevoitor sa te intorci la bucuriile vietii, pe care cumva nu le mai vezi: sexualitate, mancare buna, putere tot mai mare – financiara si sociala. Multi oameni “alesi”, cand se confrunta cu o suferinta mai mare, o anesteziaza cu ajutorul acestor dragi tentatii. O vreme simt ca procedeaza corect si ca prietenii aveau dreptate, ca au iesit in sfarsit din depresie, si ca nimic nu se compara cu o noua relatie, cu haine stralucitoare, sau cu un ultim sport extrem. Si, cand suferinta, tot mai mare, iese din nou la suprafata, calea spre solutiile externe este deja bine cunoscuta. Ceva excese, si din nou o saptamana de liniste.

Celor care au sansa sa incerce indelung tentatiile, depasind vocile interne care le spun ca nu au voie sa se bucure prea mult de viata, le devine totusi clar, in cele din urma, ca nici acesta nu e drumul spre fericire. Daca inca au forta si vointa, se vor orienta catre interior, si vor relua lungul si nebatatoritul drum al cunoasterii de sine. C.G.Jung numeste acest proces “individuatie”, un proces prin care o persoana isi descopera si isi exprima personalitatea sa unica si reala. Este drumul parcurs de toti oamenii creativi, de la pictori si poeti la oameni de stiinta sau filosofi. Multi se opresc pe drum, in diversele capcane - dintre care cea mai mare este sentimentul nefericirii combinat cu mitul erolui (Nietzsche, Eminescu), insa toti isi dau seama la un moment dat ca drumul e mai important decat destinatia. Cei care ajung la destinatie par sa nu mai fie oameni, atat de puternice sunt transformarile lor (Einstein, Dalai Lama).

Multi oameni cu o gandire occidentala sunt suparati pe ei si tristi pentru ca nu au gasit fericirea. Raspunsul lor la intrebarea “De ce nu sunt fericit?” este “E ceva in neregula cu mine. Nu sunt destul de inteligent sau puternic sau frumos sau curajos.” Intrebarea e gresita , si ea ar trebui reformulata astfel “Ce este cu adevarat fericirea? Care e drumul corect spre fericire? Ce modele pot avea?”

Suntem inconjurati de modele gresite. Multi oameni “de succes”, precum si mentori cu imagine intens studiata in oglinda, pretind ca au gasit fericirea, o mimeaza “convingator” pentru o privire neexersata, si spun ca e usor pentru toata lumea sa o gaseasca. Cele mai multe bestseller-uri sunt din categoria cartilor de self-help. Easy happiness, sau fericire la minut.

Nici unul dintre modele corecte nu spune ca e usor, si nu are o viata care sa straluceasca dupa criteriile moderne. Le poate comunica celor din jurul sau gustul de nedefinit al acelui adevar conform caruia viata e miraculoasa, in orice moment si in orice forma. Uneori, aceste modele poarta nume celebre, precum Mother Theresa sau C.G.Jung, alteori sunt simpli necunoscuti cu care ne intersectam drumurile din intamplare. Sunt oamenii care au o stralucire in ochi, un farmec al gesturilor, o generozitate evidenta, o lipsa de importanta, un “je ne sais quoi”. De care uneori te indragostesti brusc, fara motiv, pentru ca apoi sa-i uiti, cand ai intors capul.

Dincolo de toate…. fericirea e la indemana. Dar e acel aur care sta in praful drumului, si pe langa care e asa usor sa treci fara sa-l vezi. E “sacrul camuflat in profan” despre care Eliade scrie atat de bine si frumos.