În psihiatrie, termenul de „conştiinţă” are diferite interpretări, în funcţie de fundamentarea teoretică prin care se abordează studiul ei:

• Abordarea neuropsihologică înţelege prin conştiinţă procesul orientat, finalist, de integrare a întregului sistem nervos care, pe fondul stării de veghe, prelucrează informaţiile oferite de aferenţele senzitivo-senzoriale, realizând o reflectare subiectivă a realităţii obiective şi putând oferi prin această un răspuns comportamental adecvat. Se admite o structurare a conştiinţei în trei niveluri:

  • Conştiinţa elementară (conştiinţa) – care asigură starea de veghe, prezentă şi la animale şi ţinând de structuri subcorticale;

  • Conştiinţa operaţional-logică, prin care se realizează, cu ajutorul percepţiei şi gândirii, o reflectare coerentă a realităţii;

  • Conştiinţa axiologică, care permite optarea pentru valori în funcţie de criterii induse de societate.

Conform acestei abordări, conştiinţei îi sunt recunoscute mai multe calităţi:

• substratul său material este creierul;

• nivelul maxim de dezvoltare a conştiinţei la om a fost atins prin apariţia limbajului;

• prezintă variaţii cantitative în timp, la acelaşi subiect, dar şi variaţie ciclică (alternanţa somn-veghe);

• presupune integritatea tuturor funcţiilor psihice: percepţie, atenţie, memorie, gândire, afectivitate.

Cercetările de neurofiziologie au stabilit contribuţia definitorie a cortexului, nucleilor bazali, sistemului talamic difuz şi a hipotalamusului în realizarea conştiinţei.

Concepţia organo-dinamistă a lui H.Ey