- dismorfofobia – se apropie mai mult de depersonalizare. Ea exprimă sentimentul transformării în sens negativ al aspectului corpului sau doar a unor caracteristici ale acestuia (înălţime, greutate, raportul dintre segmente). Un interes special este acordat aspectului feţei şi al organelor genitale. Koupernik a descris această tulburare „psihoza urâţirii”; alţi autori consideră că are un caracter normal şi tranzitoriu la adolescenţi (cu sentiment de inferioritate şi stângăcie, depresie, izolare relaţională, reacţii comportamentale). Motivată numai parţial şi în anumite circumstanţe, dismorfofobia adolescentului poate fi o manifestare a crizei de originalitate sau de individualitate, dar şi expresia unei nevroze, a unei psihoze sau a unei stări limită. Debutul unor schizofrenii poate avea drept sindrom central dismorfofobia, exprimată ca un veritabil „delir” dismorfofobic sau de transformare în care bolnavul se „dezidentifică”, însoţită de manifestări comportamentale: izolare, retragere, indiferenţă afectivă. Este trăită uneori cu anxietate maximă. Ajungând chiar la stări de agitaţie.

În psihastenie, studiul atent al detaliilor corpului, precum şi lipsa de identitate faţă de propriul corp, duc la descoperirea unor „modificări” care îl îngrijorează în mod deosebit pe subiect, cu atât mai mult cu cât ele se asociază şi cu alte tulburări ale identităţii corporale(desomatizare). Atitudinea bolnavului faţă de dismorfofobie şi încercarea corectării ei poate îmbrăca forme diverse, de la tratamentele dermatologice, de chirurgie estetică şi protejare, până la sinucidere;

Tulburările conştiinţei realităţii obiectuale