- cenestopatii – reprezintă tulburări particulare ale cenesteziei, alterări locale ale sensibilităţii comune, de tip algic sau parestezic, putând interesa orice zonă sau punct al organismului. Apar senzaţii corporale neplăcute, în absenţa unor modificări organice. În descrierile bolnavilor, apar ca trăiri stranii, amintind de ideile delirante. Cenestopatiile, considerate ca tulburări perceptive, se pot înscrie într-un continuum de gravitate, mergând de la simple iluzii până la halucinaţii.

Principalele lor caracteristici ar fi: caracterul funcţional, anorganic, independent de orice leziune locală patogenă şi existenţa lor autonomă. Cenestopatiile nu apar izolate, ci asociate cu anxietatea, depresia, tulburările obsesive. Pot apărea în întreaga patologie psihiatrică, dar sunt mai frecvente în neurastenie, nevroza anxioasă, isterică şi depresivă, ateroscleroză cerebrală, unele deliruri.

. autotopoagnozia – defect de percepţie şi integrare ce face imposibilă localizarea unui segment al corpului. Este o agnozie de schemă corporală, fiind asociată adesea cu pierderea orientării dreapta-stângă (sindrom Pick).

- sindrom hipocondriac – se caracterizează prin existenţa ideii (cu caracter obsesiv prevalent sau delirant) de suferinţă datorită unei boli somatice care evoluează fatal, convingere lipsită de suport real sau având un suport real insuficient. Hipocondriacul trăieşte anxios şi dureros această convingere, întărită uneori prin factori iatrogeni, fiind într-o permanentă căutare de medici şi medicamente, în care nu are însă încredere, fiind convins de incurabilitatea bolii sale. Prin caracterul puternic afectiv conferit de anxietate şi depresie, sindromul hipocondriac se deosebeşte de sindromul Műnchhausen, în care bolnavul încearcă să-şi „fabrice” o falsă îmbolnăvire. Intensitatea ideilor hipocondriace este variabilă, comferind specificitate formelor clinice.

• Sindromul asteno-hipocondriac din nevroza depresivă, neurastenie, debutul neurasteniform al psihozelor discordante sau în perioada lor de remisie, constă din apariţia, pe fondul asteniei psihofizice, a unor temeri de boală sau chiar idei prevalente, alimentate de cenestopatii.

• Sindromul obsesivo-hipocondriac, apărut în nevroza obsesiv-fobică, la structurile psihastenice, se traduce prin idei obsesive, teamă patologică de îmbolnăvire, creând un complex de nosofobii: cancerofobie, sifilofobie, rabiofobie, SIDA-fobie.

• Sindromul hipocondriac delirant se constituie în teme delirante, mai mult sau mai puţin sistematizate, în cadrul depresiei (mai ales în melancolia delirantă), schizofreniei, delirurilor cronice, sistematizate, demenţelor.

- sindrom Cotard – constă dintr-o asociere caracteristică de idei delirante, mai mult sau mai puţin sistematizate. Este întâlnit în melancolia delirantă (mai ales cea de involuţie), în demenţe (paralizia generală progresivă) şi în unele stări confuzionale (mai ales cele de origine infecţioasă). Cuprinde idei delirante de negaţie, având ca punct de plecare tulburările cenestezice şi preocupările hipocondriace, idei delirante de imortalitate şi de enormitate, la care se pot adăuga şi cele de posesiune. Când mecanismelede proiecţie hipocondriacă eşuează, pentru a alunga realitatea penibilă, bolnavul o neagă: el neagă existenţa sau funcţionalitatea unor organe sau a corpului, precum şi realitatea exterioară, considerându-se condamnat să fie nemuritor, pentru a suferi mereu. Imortalitatea este însoţită de nedefinire în spaţiu, de existenţa într-o lume gigant şi atrage după sine delirul de enormitate, când se pierde controlul asupra limitelor corpului. Tulburările de sensibilitate în sensul existenţei analgiei, tentativele suicidare, automutilările, ideile delirante de posesiune sunt alte elemente constitutive ale sindromului Cotard.

Desomatizare