1.  

   Îngustarea câmpului conştiinţei – descrisă de P.Janet (1899), se caracterizează prin focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se poate desprinde. Se referă mai ales la scăderea numărului şi clarităţii trăirilor aflate la un moment dat în câmpul conştiinţei, fără voia individului. Conştiinţa este incapabilă să cuprindă întreaga experienţă preluată, în afară de cea psihotraumatizantă. Poate fi considerată ca o demodulare afectiv-ideativă, o neadecvare prin alterarea criteriului valoric, care duce la deformarea relaţiei cu realitatea. Se întâlneşte în depresie, surmenaj, hipnoză.

2. Confuzia mintală (stările confuzionale) reprezintă expresia comună a unei suferinţe cerebrale acute, ce determină un ansamblu de tulburări acute şi globale ale psihismului, în care locul central este ocupat de modificări cu caracter tranzitor în planul conştiinţei. Are loc o disoluţie mai mult sau mai puţin rapidă şi completă a conştiinţei (torpoare, hebetudine, obnubilare, obtuzie – cel mai frecvent), lentoarea percepţiei şi a proceselor de orientare, deficit al atenţiei şi al memoriei, care realizează o sinteză mentală cu aspect fragmentar şi incoerent. H.Ey spune că starea de confuzie este un „fond” de destructurare a conştiinţei, în care modalitatea de „a nu fi conştient” ajunge la un punct clinic maxim.

Circumstanţele etiologice ale confuziei mintale sunt: intoxicaţii (alcool, exid de carbon, barbiturice, medicamente cu efect anticolinergic, inclusiv neuroleptice, antidepresive, transhilizante); infecţii, toxiinfecţii; dereglări metabolice (diabet, uremie, encefalopatii etc.); sindroame meningiene; encefalite; accidente vasculare cerebrale; traumatisme cranio-cerebrale; tumori cerebrale; boli psihice (psihoză maniaco-depresivă, reacţii psihopatologice); epilepsie.

În ceea ce priveşte aspectele clinice, intrarea în starea de confuzie mintală se face, de obicei, brusc (ore, zile), într-un mod care sugerează clar aspectul de ruptură dintre situaţia actuală şi comportamentul anterior al bolnavului (pentru care relatările aparţinătorilor sunt valoroase). La primul contact, pacientul este ezitant, pare perplex şi distrat, necesită să fie îndrumat pentru a se aşeza şi trebuie să i se repete de mai multe ori o indicaţie pentru a o înţelege. Ţinuta sa este neglijentă, traducând indiferenţă, privirea este fie inexpresivă, uimită, fie vagă şi răvăşită, mimica este sărăcită, posacă. Bolnavul face eforturi vizibile să răspundă, dar cel mai adesea nu reuşeşte, fie pentru că nu înţelege suficient, fie pentru că nu poate asambla ideilemsau nu-şi poate aminti cuvintele necesare. Dacă totuşi izbuteşte să pronunţe cu greutate câteva fraze, ele exprimă numai inerţie şi indiferenţă. Pe fondul de pasivitate, apar episoade de agitaţie, iar uneori un murmur neînţeles sau răspunsuri nemotivate date unui interlocutor imaginar, denotă existenţa onirismului. Dezorientarea temporo-spaţială este uneori evidentă, bolnavul întreabă unde se găseşte, ce se petrece cu el, neştiind unde şi în ce moment se află. Întrebat de mai multe ori despre acelaşi lucru, dă răspunsuri diferite şi, parţial, conştient de greşeli; îndrumat de examinator, caută să le corecteze, însă făr succes, incapabil să se orienteze temporo-spaţial, pacientul nu poate să evoce amintirile recente şi nici să ordoneze logic imaginile ce apar în câmpul conştiinţei, confundă persoanele, are false recunoaşteri. Toate acestea explică amnezia lacunară care urmează episodului confuzional. Deficitul gândirii este global, realizând obnubilarea şi perxplexitatea, raţionamentele sunt perturbate, pacientul invocând ca scuză uitarea datelor, oboseala sau iritarea. O evaluare obiectivă a acestui deficit este imposibilă în asemenea situaţii, neputându-se aplica testele psihologice de inteligenţă sau deteriorare. La fel ca şi în orientare, pacientul prezintă fluctuaţii bruşte, având momente de luciditate, în care răspunde cu precizie la întrebări. Gândirea haotică, ineficace, vagă din confuzia mintală a fost comparată cu un nor (obnubilată). De obicei, persistă conştiinţa parţială a tulburărilor, subiectul manifestând uimire, perplexitate faţă de simptomele sale. Uneori se interferează episoade onirice care, fiind diferite de delir, au inconştienţa şi variaţiile visului. Singurătatea şi obscuritatea favorizează apariţia delirului, care se poate grefa pe iluziile auditive, dezvoltându-se datorită dezorientării, hipoprosexiei şi deficitului de judecată. Onirismul se deosebeşte de vis sau coşmar prin participarea activă a pacientului la lumea imaginară terifiantă. În ceea ce priveşte comportamentul, subiectului aflat în confuzie mintală îi este caracteristică oscilaţia uneori foarte rapidă între stupoare şi agitaţie, cu posibile accidente grave; somnul este tulburat în ritm şi calitate. Semnele somatice care se pot pune în evidenţă sunt cefaleea, frecvent în cască, şi dereglări neurovegetative.

Confuzia mintală apare în circumstanţe etiologice diferite:

• afecţiuni intracraniene; traumatisme cranio-cerebrale, epilepsie, afecţiuni meningeale, afecţiuni cerebrale (encefalite, tumori cerebrale), accidente vasculare cerebrale;

• afecţiuni generale;

• alcoolism (beţia acută, episoade subacute, delirium tremens);

• toxicomanii (barbiturice, amfetamine, heroină);

• intoxicaţii medicamentoase;

• intoxicaţii profesionale (arsenic, mercur, oxid de carbon etc.);

• intoxicaţii alimentare (ciuperci);

• encefalopatii metabolice (diabet, insuficienţă hepatică, insuficienţă respiratorie, insuficienţă renală, hipoglicemie spontană);

• afecţiuni endocrine;

• stări de şoc (postoperatorii, traumatice, cardiovasculare);

• boli snaguine (leucemii, anemii);

• alte cauze (electrocutare, insolaţie, privarea de somn, avotaminoze);

• în cursul evoluţiei bolilor psihice (psihoze postpartum, schizofrenie, manie, depresie, demenţă).

În cadrul confuziei mintale, se disting două tulburări calitative mai pregnante: oneiroidia şi amenţia.

Amenţia reprezintă o tulburare de tip confuzional de intensitate psihopatologică maximă a conştiinţei, constând în modificarea predominant calitativă a câmpului de conştiinţă, prezentă în toate psihozele. Tabloul este dominat de incoerenţă, dezorientare şi agitaţie extremă, dezordonată, vorbirea subiectului devenind deseori neinteligibilă. Evoluţia este discontinuă, putând apărea, inconstant, perioade stuporoase sau catatonice. Se mai asociază aici dezorientare accentuată, iluzii, idei delirante, oscilaţii afective care evoluează pe fondul prăbuşirii fizice.

Oneiroidia este o formă particulară de tulburare a conştiinţei, amestec de de real şi vis, la care subiectul nu participă activ, comportându-se ca simplu spectator, în ciuda trăirii afective care poate fi intensă. A fost descrisă de Meyer Gross. Spre deosebire de onirism, starea confuzională de fond este mai discretă, iar viziunile care apar nu sunt halucinaţii adevărate, ele apropiindu-se de reprezentările şi producţiile cu caracter imaginar. Tematica viziunilor este fantastică, de inspiraţie literară şi antologică şi se caracterizează printr-o „coerenţă” mai mare decât în onirism. Există forme expansive, cu idei delirante de grandoare, fantastice şi forme depresive, cu idei depresive şi de autoacuzare. Nu este urmată de amnezie, deşi nu se exclude posibilitatea manifestării unor dismnezii.

Se întâlneşte în stări infecţioase, intoxicaţii, manie (forma confuzivă), schizofrenie catatonică. Unii autori încadrează stările oneiroide în grupul psihozelor delirante acute.

Starea crepusculara si starea secunda