Starea crepusculară – reprezintă o tulburare a conştiinţei în care se produce o „obnubilare mai mult sau mai puţin accentuată, cu dezorientare şi defect consecutiv pe planul ideaţiei, întretăiată de scurte faze de luciditate relativă” (P.Guiraud). Tabloul clinic al stării crepusculare apare ca o modificare cu aspect „critic” (debut şi final brusc) a clarităţii câmpului conştiinţei, în diferite grade, cu îngustarea sa concomitentă, rămânând astfel posibilă efectuarea unei activităţi automate, deci cu acţiuni motorii coordonate, dar neadecvate în raport cu ocupaţiile anterioare ale bolnavului. Faţă de perioada acestei stări (câteva momente, zile), şi de conţinutul ei, pacientul va avea o amnezie totală, lacunară sau parţială (depinzând de modificarea stării de vigilitate). H Ey descrie experienţa crepusculară ca pe un „eveniment prin care se pune realitatea între paranteze”, fiind legată, chiar la un astfel de nivel de destructurare a conştiinţei, „de unele modalităţi ale constituţiei sale” (dramatism, artificialitate, mister). Tematica stării crepusculare simbolizează seismul dezorganizării conştiinţei, ca un eveniment care marchează disperarea sau beţia orgiacă. Circumstanţele etiologice sunt reprezentate, în ordinea frecvenţei, de: epilepsie (temporală); beţie patologică; isterie; reacţii acute psihogene; boli toxico-infecţioase; hipoglicemie. Subiectul trăieşte o stare de derealizare, pe fondul căreia pot apărea organizări delirante sau halucinaţii, ce se apropie de onirism şi care antrenează doar parţial subiectul. Starea afectivă poate fi profund tulburată prin exaltare sau angoasă, rezultând de aici o stare de agitaţie. Alteori, afectivitatea este neutră, actele şi discursul pacientului părând normale la prima vedere, iar obnubilarea fiind puţin vizibilă. La un examen mai atent, se poate constata că automatismele nu sunt în concordanţă cu personalitatea bolnavului, în continuitate logică cu perioada anterioară impactului psihotraumatizant: alteori, comportamentul devine anormal: acte bizare, fugi, agitaţie, crime. În ceea ce priveşte stările crepusculare isterice s-a observat că întotdeauna elementul confuzional este prezent în tabloul clinic: apar mai ales la sexul feminin şi durata lor este variabilă, depăşind rareori două săptămâni. Ele sunt exprimate prin existenţa unei „idei fixe” (eveniment psihotraumatizant, pe care memoria îl reprimă în stare de veghe), generatoare a unei experienţe semiconştiente de depersonalizare şi stranietate.

Starea secundă – reprezintă o tulburare constând în îngustarea conştiinţei de tip isteric, care permite subiectului integrarea într-o activitate aparent normală, dar în discrepanţă evidentă cu personalitatea lui anterioară şi având un caracter „critic”. Este, după cum se vede, destul de greu de diferenţiat de starea crepusculară; totuşi, acesteia din urmă îi este caracteristică amprenta de confuzie globală, în timp ce starea secundă este numai o tulburare parţială a stării de conştiinţă.

După cum subliniază Michaux, activitatea subiectului în timpul stării secunde rămâne coordonată, dar pitorească şi paradoxală, lipsită de periculozitate sau gravitate antisocială. Este urmată de amnezie lacunară şi poate fi sistată prin sugestie şi hipnoză (element de diagnostic diferenţial cu starea confuzională). Majoritatea autorilor o înscriu în sfera unor tulburări de intensitate nevrotică.

În cadrul aceluiaşi tip de tulburări, ar intra somnambulismul şi personalitatea multiplă, introduse de clasificarea DSM III în rândul tulburărilor disociative ale nevrozei isterice (amnezia psihogenă, fuga psihogenă şi personalitate multiplă)

TULBURĂRILE CONŞTIINŢEI DE SINE